5 filme de la Festivalul de la Cannes care exploatează cea mai mare teamă a ta

Din motive obiective, festivalul de la Cannes și-a luat pauză de un an și-a revenit în 2021, ai putea spune, în forță. Cu un lineup demențial a reușit, în ultimul moment, să reunească cinefilii doritori, vaccinați sau ezitanți, și obligația unui test la fiecare 48 de ore. Festivalul s-a derulat și sub panica destul de mare că ar putea fi anunțată stare de urgență ca în Tokyo. Însă cum ar fi posibil să ruleze filmele fără spectatori? Sau cât de trist ar fi covorul roșu fără vedete și celebrități? 

Din fericire, am auzit doar de un singur caz. Actrița franceză Léa Seydoux, care a jucat în patru filme de la Cannes, nu a putut veni deoarece, deși vaccinată, i-a ieșit un test pozitiv și a trebuit să-și anuleze călătoria. Și exact de asta mă temeam și eu înainte de a ajunge în Cannes. La final pot spune cu ușurare că Tout s’est bien passé (aluzie și la titlul unui film francez din competiție). 

Proiecțiile au fost mult mai dificil de accesat decât în anii precedenți, dar tot am reușit să văd o mulțime de filme, unele care au fost turnate înainte de a se declanșa criza în 2020, altele în timpul crizei. 

Măștile au devenit un accesoriu banal, dar mai interesant e că subiectele au fost puternic ancorate în prezent. O temă care a revenit constant a fost incertitudinea și grija personajelor față de viitor. De exemplu, în documentarul italian Futura, realizatorii Pietro Marcello și Alice Rohrwacher împreună cu Francesco Munzi, fac o călătorie în Italia pe parcursul lui 2020 ca să ia pulsul unei generații, cea a tinerilor de 15-20 de ani.

Filmul prezintă, în esență, o serie de interviu prin care explorează viziunile tinerilor despre viitor. Temele abordate sunt generale, de la dragoste, familie și ecologie până la job, bani și conflictul dintre generații, iar răspunsurile interlocutorilor nu sunt cu nimic surprinzătoare. Filmul surprinde detașat un zeitgeist febril, cu emoții care oscilează între angoasă, optimism și sentiment de revoltă. Sună cunoscut?  

Tema asta e explorată direct sau oblic în cinci alte filme senzaționale pe care ți le-am adunat mai jos, ca să nu zici că n-ai nimic nou la care să te uiți. 

Acest superb film libanez se concentrează pe viața tinerei Jana (Manal Issa), care se confruntă cu problema de a se proiecta în viitor în condițiile unui prezent incert. Ea se întoarce în Beirut după câțiva ani de viață în Paris și e complet debusolată, nu-și mai găsește locul printre cei dragi. 

Tema identității e tratată în contextul imigrației, iar reconectarea cu viața anterioară e în centrul atenției. Discuțiile cu familia și întâlnirile cu fostul iubit și foști prieteni trădează alienarea personajului, iar filmul funcționează ca o examinare a unui aspect al migrației rar explorat: cel al persoanelor care se reîntorc în țara lor. Depresia și deruta prin care trece Jana devin palpabile și fac din ea un personaj cu care poți empatiza enorm. Există o scenă în care ea i se confesează mamei, îi spune că se simte în derivă, iar aceasta îi spune să nu se teamă, că nu-i singura și suntem cu toții pierduți. 

Metafora principală a filmului e concentrată în imaginea unui tsunami la care se face aluzie în primele scene ale filmului și care apare pe ecran la final unde vedem la orizont un val uriaș, extrem de amenințător, cu potențialul de a distruge totul, sursa angoaselor personajului principal. 

Această comedie romantică nostimă și lejeră spune povestea tinerei parizience Anaïs (Anaïs Demoustier) care încearcă să-și croiască un drum în viață. În cazul ei, asta presupune mult studiu pentru doctoratul în literatură pe care îl pregătește de ceva timp. Însă calea către succes e presăsată cu tot felul de eschivări, amânări, anulări de planuri. 

Tânăra este haotică, claustrofobică, puțin iresponsabilă, extrem de curioasă și cu opinii dintre cele mai colorate. Dar, în esență, e irezistibilă și plină de viață și nu te șochează cu nimic că se îndrăgostește de Émilie (Valeria Bruni Tedeschi), o scriitoare celebră și soția unui tip pe care-l întâlnește la o petrecere. Cu aceasta are o aventură, care devine un ménage à trois foarte ironic.  

Atracția lui Anaïs față de Émilie derivă și din căutarea unui role model. La finalul filmului dă semne că s-ar fi maturizat puțin, dar aparențele pot fi înșelătoare.

Titlul ți-ar putea suna familiar, pentru că e un sequel al filmului prezentat de Joanna Hogg în Berlinale 2019 când i-am făcut elogiul bine meritat. Partea a doua începe exact unde se încheie filmul inițial, adică după moartea subită a iubitului, dar nu te încurcă la vizionare dacă n-ai văzut prima parte. 

Acțiunea tot pe Julie (Swinton Byrne) se concentrează, dar în sequel ai ocazia să vezi cum evoluează viața ei personală în absența iubitului a cărui prezență misterioasă domină în totalitate prima parte. Julie merge la terapie pentru a face față anxietății și singurătății, acceptă o propunere sexuală de la unul dintre actori și, de asemenea, se impune mai convingător la școala de film unde își prezintă proiectul de absolvire de inspirație autobiografică. Astfel, The Souvenir 2 devine un film despre filmul care-i prezintă viața ei.

Ceea ce emoționează e efortul personajului de a se proiecta în viitor după criza personală suferită. Julie nu se lamentează deschis, însă e clar că poartă cu ea greutatea trecutului care o împiedică să facă progrese în prezent. Psihoterapeutul îi spune la un moment dat că jobul ei e să își creeze o viață (personală) în fiecare zi. E o aluzie aici la impulsul creativ din fiecare din noi, indiferent dacă urmăm profesii creative sau nu. 

Să te proiectezi în viitor cere imaginație. E un act creator de la care nu te poți eschiva. Un cadru cheie din film o arată pe Julie cum aleargă din partea dreaptă în partea stângă a ecranului. E o imagine perfectă care concentrează ideea că orice mișcare înainte, către viitor, implică o deplasare în trecut, indicată de mișcarea de la dreapta la stânga a ecranului, și nu invers, așa cum te-ai aștepta în cultura occidentală. 

Kuosmanen e un tânăr regizor finlandez care, în 2016, a făcut o comedie minunată intitulată Cea mai fericită zi din viața lui Olli Mäki despre un campion finlandez de box din anii ‘60.

Filmul de acum e adaptarea unui roman cu același nume al artistei și scriitoarei finlandeze Rosa Liksom și e povestea tinerei studente la arheologie Laura (Seidi Haarla) care călătorește la Moscova la începutul anilor ‘90. După o aventură impulsivă cu profesoara ei, Laura decide să ia trenul până la Murmansk, ca să viziteze petroglifele. Acestea sunt niște desene misterioase de piatră, vechi de circa zece mii de ani, despre care puțini au auzit, dar care au o semnificație profundă pentru Laura atât prin profesia ei, cât și prin credința că, pentru a înțelege prezentul și viitorul, trebuie să înțelegem mai întâi trecutul.  

Călătoria cu trenul către Murmansk devine o adevărată aventură când aceasta e forțată să împartă compartimentul cu Vadim (Yuriy Borisov), un tip aparent abuziv și misogin care lucrează într-o mină de cărbune și pentru care petroglifele reprezintă the shit.

Există astfel aceste două personaje diametral opuse care au însă ceva esențial în comun: ambii sunt extrem de nesiguri pe ei. În cazul Laurei treaba asta iese în evidență în primele scene când aceasta se jenează că nu a pronunțat corect numele unui scriitor rus cunoscut sau că ignoră o carte despre care se vorbește în cercul de prieteni educat al iubitei ei. La Vadim e evidentă trăsătura asta în scena în care refuză să îi dea Laurei adresa lui, de parcă speranța într-un viitor în care relația lor poate persista e complet ridicolă. 

Controversatul realizator francez Bruno Dumont a revenit anul ăsta cu un film foarte diferit de creațiile sale anterioare. E vorba de-o satiră caustică la adresa presei și a tot ce înseamnă media, rețele sociale etc. 

Personajul central este France (Léa Seydoux), o jurnalistă vedetă pe care filmul o surprinde fix la apogeul carierei. O scenă amuzantă cu președintele Franței Emmanuel Macron te lasă să înțelegi că aceasta se bucură de un succes nebun și are un aplomb de invidiat. Departe de a-și face griji pentru viitor, e puternic ancorată în prezent. Are chiar și un job de prezentatoare pentru un program de știri nocturn. Nu e pierdută ca celelalte personaje feminine discutate până acum. Știe perfect ce vrea de la viață, de la fanii ei și cum să obțină.  

Totul nu-i decât o aparență fragilă și fericirea se transformă în coșmar în câteva secunde. Viața i se schimbă cu un accident de mașină, când France lovește un motociclist care se dovedește a fi un imigrant. O criză de conștiință puternică o determină pe aceasta să se prezinte familiei acestuia ca să-și exprime regretul, solidaritatea și suportul financiar. Înapoi în studioul de televiziune, e atacată în direct pe tema acestui accident și își pierde total siguranța în sine.

Descoperă astfel cât de fragilă e audiența și cât de ușor își poate pierde poziția de superstar, iar grija pentru viitor devine acum evidentă. Tonul e pe jumătate serios, pe jumătate satiric. O vedem pe France în lacrimi în mai multe scene în care nici soțul, nici asistenta ei de platou nu reușesc să o consoleze. Așa se face că ajunge la o clinică de reabilitare psihică pentru celebrități, unde o vezi în fundal și pe Angela Merkel. 

Acțiunea se întâmplă, totuși, în Franța, așa că reabilitarea psihică trece obligatoriu și prin reabilitare romantică. Așa se face că France întâlnește la clinică un tânăr jurnalist care îi face curte și o ajută să se întoarcă în TV să-și confrunte fanii alienați. Când viitorul pare că îi surâde din nou un alt accident de mașină, în care mor soțul și fiul ei, o aruncă pe culmile disperării. 

Poți vedea filmul și în cheia unui comentariu ironic despre celebritate, faimă și lipsa de trăire autentică pe care o presupun toate astea. France pare că trăiește doar prin intermediul fanilor ei, ea nu se cunoaște pe sine, iar prețul pe care îl plătește la final e pe măsură. Iar asta te poate face să te întrebi tu prin intermediul cui trăiești și cine ești tu.