Când am intrat în Primul Război Mondial, Vasile Niculescu a cerut să fie trimis pe front. Avea 25 de ani. Făcuse Școala de Pilotaj de la Băneasa, unde venise spre a-și ostoi aleanul de a zbura. E luat în Escadrila de recunoaștere și bombardament ușor F4. Se remarcă în multe bătălii. Întâia mare conflagrație a omenirii e gata, se aude zvon de Unire, dar Regatul tot nu e lipit de Transilvania.
E mijloc de noiembrie, 1918, când Niculescu e chemat în biroul superiorilor. Nu e vreme de istorioare siropoase: nu se poate comunica terestru, trebuie să ducă, în zbor, dincolo de munți, documente de o importanță covârșitoare. E ales pentru că știe traseul, cu un an în urmă lansase manifeste fraților ardeleni.
23 noiembrie 1918, dimineața. Căpitanul Atanase Enescu, erou aviator, îi pregătise aparatul de zbor. „Am acceptat fără nici cea mai mică ezitare. Ne-am dat fețele cu parafină, eu și maiorul Precup, pasagerul. Am băgat și mănușile în soluție, să nu ne înghețe. Știam că acolo, sus, la 2.600 de metri, e ger năprasnic. Când am văzut mitraliera, am cerut să fie scoasă. Nu ne era teamă, vorbeam despre un zbor de pace, ce trebuință să avem de o mitralieră? Era liniște în lungul Siretului. Doar olecuță de aburi. Am luat direcție spre Moinești, Miercurea Ciucului. Ceahlăul avea căciulă mare de zăpadă. Am zburat între Târnave. Deasupra Blajului am văzut agitațiune mare. Ne-am rotit de câteva ori, dar nu prea aveam unde să aterizăm. Vreme grea, Câmpia Libertății era accidentată. Am ales malurile Târnavei, am încercat acolo. Ne-am oprit fix lângă o cale ferată, ziceai că totul a fost calculat”.
O fotografie cu un erou uitat: Vasile Niculescu
Au aterizat. Zborul de la Bacău fusese o reușită, avionul Farman 40 rezistase. El, Niculescu și pasagerul. La minus 30 de grade!!! Acte trimise de Guvernul român, aflat încă în exil la Iași, către Consiliul Național Central din Transilvania, precum și o scrisoare semnată de Ion I. C. Brătianu, prim-ministrul, în care se vorbea despre Unirea de peste câteva zile.
„La început erau puțini. Apoi, când s-a dat vestea, oamenii au început să se strângă pe Câmpia Libertății. Discursuri, cântece. S-au uitat puțin ciudat la noi, eram îmbrăcați cu căciuli mari, haine groase. Apoi, după ce și-au dat seama cine suntem, s-au bucurat. Vreo 10 studenți și profesori au spus că au grijă, în noaptea aceea, de avion. Au zis că nu se mișcă de acolo, că-l apără cu trupurile lor. Au făcut foc lângă și au stat așa, până dimineață”, își aducea aminte Niculescu. „Armata noastră nu trecuse, încă, Munții Carpați. Eu, da!”.
S-a plecat spre Palatul Mitropolitan, s-au analizat actele. Mitropolitul Vasile Suciu, președintele Consiliului Național Român din Blaj, a făcut marele anunț: echipajul Niculescu-Precup trebuie să se reîntoarcă la Bacău, fără mare zarvă, pentru a da vestea că românii din Transilvania vor a se uni cu țara! Mai târziu s-a decis ca Marea Adunare Națională de la Alba Iulia să se țină pe 1 decembrie.
Niculescu a mers să se odihnească. „A doua zi, dis-de-dimineață, am zburat înapoi. Iar față dată cu parafină, iar haine groase. Însă eram extrem de fericit!”. La plecare, primise de la frații de peste Carpați, în mod simbolic, o bucată de piatră, păstrată din monumentul ridicat la 1848 pe Câmpia Libertății din oraș, distrus de austro-ungari. Localnicii ceruseră voie să se semneze pe pânza avionului...
Mormântul eroului din cimitirul străbătut, și azi, de o cale ferată!
Misiune îndeplinită și la întoarcere. Nici măcar nu e felicitat. Nu suferă, nu pentru asta a făcut zborurile, ci din convingere, din iubire. Dar aude, peste tot, că Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, ar trebui să se odihnească pe al său piept. Lucrul acesta nu se petrece. La 23 iunie 1919, cu o acțiune de recunoaștere în Transnistria, e trădat de către avion. Aterizează printre bolșevici, e arestuit și dus la Odesa.
În 1926, cere să părăsească aviația, la cerere. Anii trec. Mulți. E uitat de toți, cu excepția camarazilor de arme. Generalul Andrei Popovici, fost mare aviator, îi trimite, în 1961, o scrisoare. Tremură la citirea rândurilor:
„Nu este prilej de sărbătoare creștinească și națională care să nu trezească în mine amintirea zborului Domniei tale la Blaj, atunci, la începutul iernii, în anul 1918. Zborul acesta rămâne înscris în istoria și în analele întregirii neamului românesc. Camarazii tăi zburători te-au așezat pe cel mai înalt punct al unei întreprinderi zburătorești din războiul cel mare și sfînt. S-a văzut nedreptatea pe care conducătorii țării din acele vremuri au avut-o față de dumneavoastră, de a nu vă acorda cinstea cuvenită pentru acel zbor istoric. Nu știu de ce, dar parcă tot n-am pierdut nădejdea că voi asista la preamărirea și la actul de dreptate ce vi se cuvine”.
Apoi, pe 1 noiembrie 1967, alta, de la Ionel Pop, membru al Consiliului Național Central Român: „Nu se uită marile fapte ale unui zburător – erou”. Se cutremură.
Din păcate, nu e așa. 1 Decembrie nu există în istoria comuniștilor. Doar 23 august. Devine ceasornicar. Din asta trăiește. Are talent cu creionul, face desene oamenilor din Rădăuți, apoi, le oferă, gratis. Constantin Ivăneș, redactor la Radio Cluj, află că bătrânul e bolnav. Face un efort și îi trage câteva vorbe pe o bandă de magnetofon. Vasile Niculescu se stinge „într-un anonimat total”, așa cum spun cei care l-au cunoscut. Pilotul „Zborului Unirii” urcă la cer pe 24 aprilie 1980. E coborât la cele sfinte în cimitirul din Rădăuți, singurul traversat de o cale ferată în uz...
Nici azi cărțile de istorie nu-l pomenesc...
