Aventurile mele în câmpul muncii au început de la o vârstă fragedă și au continuat toată viața. Am trecut prin sute de interviuri, care m-au făcut să scriu materiale despre lucrurile dubioase pe care ți le zic angajatorii români când te duci la interviuri.
Dar să-ți povestesc, pe scurt, cum am intrat pe piața muncii. Într-o vacanță din clasa a noua, tata a vrut să îmi dea o lecție și mi-a făcut o surpriză: m-a înscris să fac practică neplătită la un restaurant din orașul meu natal, Constanța. Nu aveam treaba cu industria, omul era nemulțumit de mediocritatea mea școlară. Vorba lui a fost mereu aceeași: „Dacă nu înveți, o să ajungi vânzătoare la machedon!”. Lui i s-a părut o idee minunată să lucrez la restaurantul unor machedoni, să văd ce greu e și după să rup cartea, ca să mă fac marinar sau altceva mai cool. Planul lui a eșuat lamentabil pentru că oamenii au fost foarte de treabă cu mine, m-au învățat barmănie, în condițiile în care nu știam ce gust aveau băuturile preparate de mine. Unde mai pui că bucătarii îmi făceau meniuri speciale, iar patronii m-au și plătit la finalul celor două săptămâni. Experiența asta m-a făcut să lucrez ca barman și mai târziu, sporadic, ce-i drept, dar cu mare drag.
Am fost atât de fericită că am primit bani și a fost fun la muncă, încât tot liceul am lucrat pe ici, pe acolo, pe la cine primea minori. Am fost agent de sondaje, asistent manager, figurant pe la un show TV și chiar model în câteva prezentări de modă prin Mamaia. Având în vedere toate astea, cum am terminat liceul, am început să îmi caut de muncă. Noua slujbă a venit chiar înainte de facultate, în septembrie.
Cu gândul la ea, mi-am dat seama că există mai multe metode prin care să ajungi să ai un job, fără să cauți disperat anunțuri sau să îți tragi de mânecă rubedeniile să te bage și pe tine pe undeva. Cel mai probabil, la un loc călduț în sistemul de stat.
Metoda 1: Aplică la orice job găsești la compania unde vrei să intri, doar să ajungi la interviu
Îmi doream foarte mult să lucrez în TV, dar eram mică și zăludă și nu mă băga nimeni în seamă. Adolescența nu a fost perioadă prietenoasă pentru fizicul meu. Arătam ca un țânțar uriaș: 1,80 înălțime și vreo 50 de kilograme. Chiar și așa, când am auzit că se face un casting la televiziunea locală, m-am prezentat, înregistrat și am așteptat cuminte să dau o probă. Directorul televiziunii analiza viitoarele crainice. Când m-a văzut, a început să râdă și m-a trimis acasă. Nu m-am supărat, am râs și eu, știam că nu am ce căuta acolo. După alte două săptămâni, iar anunț de casting. M-am dus din nou cu un plan mai clar: să îl impresionez, de data asta să scot și eu un cuvânt pe gură, să vorbesc cu omul. M-a văzut, a început să râdă iar de fața mea (nu există politically corectenss pe vremea aia) și a vrut să mă trimită acasă. Eu l-am rugat frumos să nu, pentru că eu voiam un internship la TV. Cu un discurs emoționant pe care nu mi-l mai amintesc acum, l-am rugat să mă lase sa fac practică neplătită la ei, ca să învăț și eu meserie, și dacă i se pare că nu merge treaba, să mă trimită acasă. A acceptat și iată-mă reporter la 19 ani. În mai puțin de două luni, eram angajată cu salariu.
Nu a fost ușor. Eram cea mai mică din toată televiziunea și toată lumea râdea de mine. M-au trimis să iau șarful de la tehnic, vorbeau trivial special ca să mă rușinez, mă alergau în toate direcțiile, iar un tip a și aruncat cu o cană în mine că l-am deranjat la montaj. Dar toate astea au trecut și după ani și ani (am lucrat vreo șapte cu totul acolo) am ajuns unul dintre manageri, cel responsabil cu comunicarea, și realizator a mai multor emisiuni. Aye!
Metoda 2: Contactează compania care îți place pentru o simplă întâlnire
După ce am plecat din TV, mi-am dorit tare să lucrez într-o companie care are un model de management mai vestic, pentru că de români mi se luase. În TV muncisem mult și cu mulți tâmpiți. Aici găsești cam ce șefi am avut ca să înțelegi mai bine ce și cum. În căutările mele am dat peste un ONG, făcut de americani la Constanța, pentru persoanele cu HIV. Nu aveau niciun job pe site, dar le-am scris orișicum că îmi doresc o întâlnire cu ei. Mi se părea prea tare: și ONG, și cu management ca în vest.
M-au invitat să ne cunoaștem, ne-am împrietenit instant și mi-au povestit că pot să lucrez la ei dacă aplic cu un proiect în programul „Voluntar de profesie” al unei fundații deținute de o multinațională cunoscută. Programul îți permitea să lucrezi la ce ONG voiai șase luni, pe banii finanțatorilor. Am făcut, am luat, am lucrat și am scris despre experiență aici. Pot să spun că am înțeles foarte multe din jobul acela și, cu toate că nu a mers perfect, nu regret nimic.
Metoda 3: Fii atent la ce business-uri mai apar în jur, în domeniul tău
Într-un alt punct al vieții mele profesionale tumultoase, mă apropiam de încheierea unui contract și începusem de foarte puțin timp să mai cercetez ce se mai întâmpla prin oraș. Așa am aflat că urma să se deschidă un spital privat în oraș. Mi-am făcut rapid o strategie. Am făcut cunoștință cu managerul printr-un amic comun (e ușor în orașele mici, dar asta nu intră la pile) și mi-am oferit serviciile de PR. Nu mi le-au acceptat pe moment pentru că nu era printre priorități. Însă, cu prima apariție a unui articol despre ei, într-un ziar local mai bârfitor, m-au sunat instant. M-am ales cu o colaborare cu unii dintre cei mai mișto oameni cu care am lucrat vreodată, cu care țin legătura și acum. La ei aș lucra probabil în continuare, dacă nu aș fi plecat din Constanța. Și dacă nu mi-aș dori mereu să găsesc lucruri noi de făcut.
Metoda 4: Networking la evenimente
Ca orice om din comunicare, consider netowrking-ul un factor esențial, dacă vrei măcar vag să îți faci bine jobul. Particip cu orice ocazie la cursuri, workshop-uri și conferințe. Prin metoda asta, care nu cred că trebuie explicată mult ca să fie înțeleasă, m-am ales cu multe colaborări și un job care a ținut ceva vreme.
Metoda e super simplă. În loc să stai timid într-un colț la un eveniment, fă cunoștință cu oamenii, ia-le cărțile de vizită, încearcă să porți conversații cu rost și gata. Cu cei cu care nu reușesc să vorbesc, dar îmi doresc să îi cunosc, iau legătura mai târziu. Un e-mail cu un CV și treaba e pe făgașul cel bun. Tu aruncă momeala virtuală, că nu știi de unde mușcă bibanul. Te-ai prins, trimisul CV-ului e pentru mine pescuit sportiv! Sigur, important este să participi la evenimente legate de domeniul tău sau măcar de domeniul în care îți dorești să intri.
Metoda 5 sau tactica lucrului bine făcut
Aici nu e vreo metodă, ci mai degrabă „Dă, Doamne, o întâmplare!”. Cum mie mi s-a întâmplat de mai multe ori treaba asta, presupun că ține mai degrabă de ceea ce specialiștii numesc „lucrul bine făcut”. Poate cea mai bună tactică.
Am o viață secretă de voice over și, lucrând la o voce, de exemplu, m-am oferit să editez textul pentru că suna de rahat. Clientul a fost atât de impresionat că i-am refăcut copy-ul decent și am pus și o voce bună, încât mi-a oferit o colaborare. Dacă și tu ai o armă secretă, pe care să o scoți la iveală atunci când simți că proactivitatea ta va da roade, folosește-o cu fermitate.
Eu mă străduiesc mereu să îmi respect munca; așa am creat multe relații de business de care mă bucur când mă aștept mai puțin.
Bonus de final: LinkedIn e mai util ca multe anunțuri de job
Dacă totuși nu știi de unde să apuci în căutarea unui job nou, caută pe LinkedIn oameni din companii de recrutare și contactează-i direct. Prin ei poți ajunge la mai multe joburi decât dacă iei anunțurile la mână sau la scroll. În plus, dacă faci o figură frumoasă când îi abordezi, chiar te țin minte și s-ar putea să se întoarcă la tine cu o ofertă. Nu sunt foarte mulți oameni cu intenții curate de muncă pe piață și recruterii știu asta, așa că e și în interesul lor. Pe de altă parte, nu uita că și angajatorii, la rândul lor, folosesc multe tactici care să te descurajeze, exploateze sau, pur și simplu, să te îngroape ca angajat. Încearcă să ții mereu ochii deschiși și să fii creativ.
