Pe o alee îngustă din spatele Pieței Obor fâlfâie în vânt drapelul Nepalului, agățat de un gard metalic care desparte două lumi. O femeie măruntă și cu plete mov se oprește în fața porții și trage de brațul soțului ei. „Doamne. Uite ce frumos, ce rochii au fetele, Cornele! Uite-o pe aia în galben!”, exclamă ea.
De cealaltă parte a porții, un grup de zece nepalezi se agită să-și amintească numele străzii. „Popa Lazar, yea?”, întreabă unul dintre ei, dar nu primește nicio confirmare din privirile confuze ale celorlalți. „Yes, Popa Lazăr. The name of the street”, zic eu înainte ca un taxi să tragă în fața restaurantului. Coboară patru tineri în haine de duminică și cu cercei în urechi. Pășesc agale pe carosabil și nu par îngrijorați că au întârziat două ore. În Nepal, punctualitatea e cel mult opțională, chiar și de Noul An Budist.
În restaurant s-au adunat vreo trei sute de nepalezi, aduși de Nawa Raj Pokharel, consul onorific, pentru a sărbători Anul Nou Budist împreună, chiar dacă se află la mii de kilometri depărtare de casă.
Ei sunt o parte din muncitorii migranți, cei care îți izolează blocul comunist, îți fac mobila, îți imprimă pungile de plastic ori îți taie carnea de shaorma și îți asamblează pizzele de pe Uber Eats. Aproape 30 000 au venit doar anul trecut în România și toți atâția au dreptul să intre în 2020. Sunt imigranții care acoperă locurile lăsate libere de români plecați la muncă în Occident. Își petrec mai multe ore pe schele, în fabrici ori în spatele barurilor, decât sub plapumă.
Doar nepalezii sunt 4 300, potrivit raportului anual al Inspectoratului General de Imigrări (IGI). Mulți s-ar duce mai departe de granițele noastre, dar de data asta au avut bani doar de un contract în România.
Ura de la Ditrău nu și-a găsit loc la petrecerea de Anul Nou
Nepal nu are ambasadă în România, așa că Nawa Raj Pokharel este cel mai mare ajutor pe care-l pot primi cetățenii nepalezi aflați pe teritoriul nostru. Dar și acesta este limitat, întrucât consulul nu are nicio putere diplomatică și colaborează cu agențiile care-i aduc pe nepalezi în România. Îmi spune că, dacă vede abuzuri asupra angajaților ajunși aici, se duce mai degrabă să discute cu agențiile decât cu autoritățile. Cele dintâi îi pot ajuta să-și găsească un nou loc de muncă. Și sunt mulți patronii români care stau la coadă pentru brațele de trudă din Asia, în ciuda riscurilor care au apărut, de exemplu, la Ditrău.
În restaurant, nepalezii stau liniștiți la mese și ascultă discursurile de pe scena improvizată în capătul sălii. Lângă, se află două altare budiste încărcate cu prăjituri, ghirlande de flori și statuete, la care se odihnește un călugăr șerpaș. Printre chipurile nepalezilor se distinge o singură masă ocupată de firmele din industria importului de forță de muncă din Asia. Dau de Corina Constantin de la MPS, una dintre cele mai vechi agenții de intermediere din România, și cea care i-a adus pe srilankezii și nepalezii de la Ditrău.
Corina îmi povestește că se afla în Harghita în acele zile de război interetnic, dar nu a simțit neliniștea și teama care dominau presa din România. Srilankezii erau liniștiți, spune ea. Nu aveau niciun gând să plece din brutărie, deși ea primea telefoane de la zeci de patroni mânați de un impuls salvator.
O supărare mare avea în schimb unul dintre ei, care e catolic și nu poate să meargă la catedrala din comună pentru că se teme de preot, același om în haine sfinte care a asmuțit întreaga populație împotriva celor care frământă pâinea la Ditrău.
Promisiunea: bucătar la un hotel de cinci stele. Realitatea: shaormar în Băneasa
O întrerupe Manish. „Only shaorma. Not bine!”, spune agitat un nepalez. Nu pare să aibă mai mult de 20 de ani, deși lucrează de șapte ani în bucătării din India și Nepal. A crezut că vine să muncească în restaurantul unui hotel de cinci stele. Așa i-a spus agenția de recrutare din Nepal. Promisiunile care li se vând acolo se ciocnesc deseori de realitatea brutală a muncii în România. Și nu au cum să se lupte cu sistemul, contractele pe care le semnează acasă sunt recunoscute doar de autoritățile nepaleze.
Odată ajunși aici semnează altă hârțogăraie cu angajatorii români și se trezesc cu ore suplimentare pentru aceiași bani. Alternativa e să se întoarcă cu coada între picioare și cu datorii de mii de dolari, căci pe piața neregulată a agențiilor de recrutare nepaleze, muncitorii plătesc între trei și șase mii de dolari pentru șansa de a lucra în România.
Manish știe să gătească paste, pizza, risotto și orice mâncare continentală care-ți trece prin cap. A tăiat și varză într-un interviu prin Skype cu Corina. Dar, odată ajuns în România, s-a trezit că cele cinci stele sunt ale unei shaormerii din Băneasa. Nu se plânge de condiții sau de salariu. Câștigă cinci sute de dolari pe lună, un salariu mediu pentru cei mai mulți nepalezi, care sunt preferați de angajatori tocmai pentru că se mulțumesc cu mai puțini bani decât muncitorii din Vietnam ori Filipine, îmi explică și Corina.
Criza forței de muncă în România îi aduce pe nepalezi în țară
Înainte de 2018, muncitorii străini atârnau mai greu în buzunarul patronilor români, care trebuiau să-i plătească conform legii cu salariul mediu, adică cel puțin trei mii de lei. Dar condițiile au fost relaxate printr-o lege inițiată de aleșii PSD, în frunte cu Șerban Nicolae.
Legea a venit ca un răspuns la criza forței de muncă, a cărei dimensiuni nu o cunoaște nimeni. În timp ce fostul ministru al Finanțelor, Eugen Teodorovici, spunea alarmant că ne lipsesc un milion de oameni, dând apă la moară patronatelor, statul are altă părere. Căci statul măsoară deficitul de forță de muncă prin două instituții separate, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) și Institutul Național de Statistică (INS). Ultimele date de la ANOFM vorbesc despre 32 000 de joburi vacante, majoritatea pentru muncitori necalificați. A doua instituție măsoară deficitul pornind de la informațiile raportate de toți angajatorii de stat și de firmele cu peste 50 de lucrători. Pentru ultimul trimestru al anului trecut, INS vorbea de 47 000 de locuri de muncă libere în România.
Așa că răspunsul la întrebarea câți muncitori ne lipsesc depinde foarte mult de instituția pe care o întrebi. Un lucru e însă cert: 3,6 milioane de români au plecat în Occident, iar golul lăsat este imens pentru toate domeniile din România.
Corina îl notează în telefon „Manish și prietenul din Băneasa”, căci și colegul său de shaorma ar vrea să muncească într-o bucătărie adevărată, dacă tot a bătut drumul din Kathmandu până la București.
Praz face „sushi nașpa” în România
Manish nu-i singurul care a venit amăgit de iluzia unui hotel de cinci stele. Pe Facebook, toate grupurile nepaleze cu oferte de job sunt pline cu anunțuri despre ospitalitatea de lux din România. Asta i s-a spus și lui Praz, care și-a lăsat jobul în marketing ca să facă sushi „nașpa” în București. În Nepal, țară cu 28 de milioane de oameni, rata șomajului e la nivele amețitoare. Aproape jumătate din populație nu e inclusă pe piața forței de muncă. Până și Guvernul recunoaște că e depășit de situație, iar tinerii nu au altă soluție decât să viseze la un job dincolo de granițe.
Țara depinde economic de turismul din Himalaya. Doar anul trecut, peste șase sute de mii de nepalezi au plecat să muncească în străinătate, cei mai mulți pe șantierele mortale din Orientul Mijlociu și în Malaezia.
„They know sushi. Better than in Romania”, spune Praz gândindu-se la ce ar putea să facă în Belgia.
Ne oprim pentru câteva momente din discuțiile despre viață, speranță și bani. Petrecerea e încă departe de potențialul ei. Călugărul șerpaș ține deja de-o oră un discurs. Minutele se scurg încet, iar burțile goale ale nepalezilor mârâie la unison. Mesele acoperite cu aperitive și curry stau neatinse, nimeni nu îndrăznește să sfideze autoritatea șerpașului care îngână principii de viață budiste. Oamenii ies pe rând la fumat, să-și mai verse plictiseala în tutun.
Nepalezii sunt peste tot, chiar dacă nu-i vezi
Cu o întârziere acceptabilă de patru ore, apare și Obi. Are 48 de ani și e protestant, dar nu ar rata pentru nimic sărbătoarea Noului An. „Budist. Hindu, Protestant. We are all the same. Same. We are people”, spune el încrezător și zâmbăreț. Din spate, un alt nepalez îl apucă vânjos de umeri și-l scutură. „You Jerry’s Pizza. Me Presto Pizza”. Poate nu-i vezi, dar nepalezii sunt peste tot în România.
La ultima petrecere nepaleză, a venit alături de patronul său, americanul Jerry. Acum e singur, dar e fericit că și-a găsit o biserică protestantă la care să meargă și că ai lui sunt bine, chiar dacă muncesc împrăștiați pe tot globul, din Qatar până-n Singapore.
Înăuntru, șerpașul a înțeles că vorba lungă stricăciuni aduce. Așa că lasă microfonul pentru un loc la coada de la curry. În fața scenei, trei bărbați și două fete în sari colorat dansează pe ce sună a baladă primăvăratică de la poalele Himalayei.
Câteva minute mai târziu, se urcă pe scenă un băiat cu mustăți false, îmbrăcat în zdrențe care-i atârnă peste burtă. Urmează un dans în care-și bate joc de zeități, dar nimeni nu pare să o ia personal, până și călugărul budist râde incontrolabil lângă altare. „Is comedy. Typical nepali comedy”, îmi explică voios Praz.
Dar o comedie mai mare trăiește zilele astea, de fiecare dată când vânzătorii din piață îl întreabă dacă are coronavirus. Și nici măcar nu arată a chinez, iar Nepal se laudă cu ceva mai puține cazuri decât România: unul pentru ei versus patru cazuri confirmate la noi.
După masă, scaunele și mesele sunt împinse la marginea sălii, iar nepalezii se rup pe ritmuri bollywoodiene. Printre baloane de săpun, telefoanele se ridică periodic în aer. Mulți sunt în apel video cu cei de acasă și se bucură împreună de o sărbătoare care-i unește, indiferent cât de departe sunt unii de alții.
